” ‘Tu-i neamul nevoii!”

Dacă tot am răscolit de curând cu fetele în cutiuța cu poeziile copilăriei, vreau să vă împărtășesc și vouă lucruri pe care (probabil) nu le știați despre…Eminescu. Le-am citit în ultima carte a lui Cărtărescu, motiv pentru care le acord prezumția de veridicitate.

Capitolul, numit simplu Eminescu, începe cam așa:

Când le povestesc uneori studenților mei că am apucat să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai târziu pe Cioculescu și pe Geo Bogza, că am stat de vorbă cu Marin Preda și cu Nichita Stănescu pe când eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă privesc cu neîncredere. 
 

Ca o mică paranteză, dacă și voi vreți să le povestiți peste ani nepoților că l-ați cunoscut pe Mircea Cărtărescu, dați o fugă pe la Facultatea de Litere a Universității din București, în ziua potrivită, la ora potrivită. Este conferențiar doctor la Catedra de Literatură Română.

Ce mi-a plăcut mie foarte mult, pe lângă cartea în sine, a fost că am citit despre ”omul Eminescu” și nu despre ”Marele geniu”, despre ”Luceafărul poeziei românești”. Să nu înțelegeți că îi contest valoarea sau că nu sunt de acord cu ce s-a învățat în școală, doar m-a bucurat să citesc și altfel despre el.

Cred că și voi sunteți curioși, așa că am extras câteva pasaje:

…era un ziarist în forfota bucureșteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ți-ar fi zis <Ăsta-i poetul Eminescu>, poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.
 
Înfățișarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu pletele-n vânt. Devenise, după vârsta de treizeci de ani, un om corpolent, puțin greoi, cu golfuri adânci la tâmple. Vorbea probabil cu accent moldovenesc imediat sesizabil pentru urechile miticilor din jur.

Referindu-se la perioada petrecută în București, orașul care, spune Cărtărescu, ”l-a distrus”, Eminescu

se simțea și se purta ca un om terminat, cu tot viitorul în spate. Nu mai credea în nimic. Trăia într-o dezordine fără margini, abuza de tutun și cafea, care-i îngălbeniseră degetele și dinții. Nu mai avea prieteni. Începuse să umple paginile caietelor cu schițe și formule ciudate. Tot ce-ai fi putut recunoaște ca fiind <eminescian> în el erau doar blândețea și visătoria extraordinare din ochi, vizibile chiar și-n ultima poză, unde arată ca un om de șaizeci de ani.

Creangă a fost singurul om care l-a iubit cu adevărat, deși nici el nu știa că iubește un poet, ci doar un om mai curat și mai fantast decât cei din jur.

Cu cât un om se poartă și arată mai mult ca un artist, cu atât sunt mai mici șansele să fie unul autentic. Eminescu era simplu și direct, cu nimic poetic în maniere. Dimpotrivă, la teatru râdea în hohote, indecent de tare, deranjându-i pe spectatori. Lăsau de dorit, pare-se, și manierele lui în societate.
 
În copilărie era mic și îndesat, foarte negricios, ca toți frații săi. La Cernăuți avea o frica patologică de stafii. :))
 
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund, cu musculatura herculitană și deosebit de păros.
 
Avea voce de tenor și îi plăcea să fredoneze.
 
Înjura într-un singur fel: “Tu-i neamul nevoii!”
 
Figura lui cea dulce și plină de mocan respira blândețea…
 
Veronicăi îi spunea Nicuța, iar ea lui-Titi.
 
Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodată. Boala lui mintală nu a fost paralizia generală progresivă, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac depresivă ereditară, așa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare.
 

Despre chinurile prin care a trecut, povestite de aproape:

Pe un scaun, gârbovit, cu capul în pământ, Eminescu părea propria sa umbră…Ce privire stinsă! Cât e de palid…Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriașă. Cu buzele în amara frământare, macină încet firele mustaței, ochii nu mai priveau nimic …
 
Eu mă apropii cu pași repezi de nebunie, să aveți grijă de mine.
 
Autopsia relevează un adevărat om al durerii. Creierul, în greutate de 1490 g, avea aderențe meningeale și encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată decât cea dreaptă.
 
Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat și a trebuit să fie aruncat în lada cu rămășițe, frunze și ingrediente…
 
La 25 de ani, el însuși i-a spus unei tinere: Eu am fost, sunt și voi fi!
 

Mă opresc, deși v-aș reda tot capitolul. De fapt, toată cartea. Merită. E Ochiul căprui al dragostei noastreMircea Cărtărescu.

Poate ați auzit de ea, poate chiar ați citit-o. Dacă e așa, am nevoie de voi să împărtășim impresii.

Advertisements

2 thoughts on “” ‘Tu-i neamul nevoii!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s